Stimularea comunicării non-verbale

office-workers-with-revealing-shadows

Orientarea persoanei spre aspectul comunicării non-verbale în relațiile interpersonale și cultivarea acestui tip de comunicare contribuie la activarea și stimularea activității sistemului limbic drept. După Gr. Jones, comunicarea umană este gestionată în proporţie de 60-80 % de canalul non-verbal şi doar 20-40 % de cel verbal.

Există trei tipuri de comunicare non-verbală:

  • paralimbajul (felul în care se spune ceva);
  • modul de utilizare al spaţiului pentru comunicare;
  • limbajul corpului (mimică, gestică).

 

636e7e0a-cedf-4d80-ad66-e5b773aab096Unele gesturi sunt înnăscute (parţial), comune întregii specii umane. Spre exemplu, încuviinţarea din cap (în sens aprobator), clătinarea capului (sugerând refuzul), zâmbetul (expresia fericirii), încruntarea (exprimând supărarea, neplăcerea, durerea). Alte gesturi sunt dependente de apartenenţa culturală. Spre exemplu, un gest capătă semnificaţii diferite în funcţie de ţara respectivă: arătătorul şi degetul mare unite în formă de inel este în Japonia un simbol al banilor, în zona mediteraneană reprezintă senzualitate, iar în ţările vorbitoare de limbă engleză înseamnă OK (totul este în ordine).

Un alt criteriu de departajare a semnificaţiei gesturilor îl reprezintă sexul, femeile fiind mai intuitive, în primul rând datorită unei sensibilităţi native sporite, cât şi faptului că în timpul copilăriei ele îşi dezvoltă mai mult această sensibilitate. Ele sunt mai bune negociatoare, mai abile în a descifra mesajele curtenitoare ale bărbaţilor.

Şi vârsta face-1-iStock_000013739090Smalleste un criteriu de diferenţiere a semnificaţiei gesturilor. De exemplu, unul dintre semnele simptomatice pentru minciună – acoperirea gurii – prezintă forme diferite de manifestare: copilul îşi acoperă gura brusc cu ambele mâini, adolescentul îşi atinge uşor buzele, iar adultul îşi mângâie în trecere nasul sau duce mâna strânsă la gură simulând o tuse intempestivă.

Membrele corpului care „vorbesc”, deci care sunt implicate în gestionarea non-verbală, sunt: ochii, capul, mâinile, picioarele.

Ochii, consideraţi adevărate „ferestre ale sufletului”, au un rol foarte important în comunicarea non-verbală, atât datorită poziţiei lor centrale, cât şi faptului că, prin intermediul lor primim 87% din informaţiile despre mediu. Un indiciu semnificativ îl reprezintă modificarea pupilelor, care în caz de mânie se contractă, formând acei „ochi de şarpe”, iar în caz de bucurie, mai ales bucurie erotică, se pot dilata de 4 ori mai mult decât starea de constricţie. S-a mai observat că persoanele timide sau nervoase îşi privesc puţin interlocutorul. În unele ţări, privirea directă este considerată insolentă. S-a descoperit că schimbul de priviri influenţează instituirea unei bune relaţii atunci când depăşeşte 2/3 din timpul petrecut împreună. De asemenea putem influenţa relaţia cu interlocutorul dacă-l privim într-un anume fel. Când vrem să creăm o atmosferă severă, oficială, vom „agăţa” privirea noastră de fruntea interlocutorului. Coborând privirea între ochi şi buze, contururile se îndulcesc, atmosfera devine amicală, iar dacă privirea „călătoreşte” între ochi şi piept avem de a face cu o privire cu o încărcătură intimă (erotică).

Şi capul este un cod important al arsenalului non-verbal de comunicare. Într-o discuţie, capul drept înseamnă neutralitate, capul aplecat într-o parte poate sugera interesul, iar poziţia capului plecat în faţă (în jos) sugerează o atitudine critică negativă.

Mâinile au de asem1428456392949enea o expresie proprie. Gestul atât de uzual şi banal de strângere a mâinii poate însemna mai multe lucruri. Spre exemplu, o strângere brutală a mâinii denotă agresivitate; oferirea mâinii cu palma întinsă şi îndreptată în jos sugerează o atitudine dominatoare şi poate fi contracarată prin apucarea părţii de sus a mâinii „dominatorului”. O altă strângere de mână este cea „incoloră”, numită „peşte mort” care semnifică slăbiciunea de caracter, tonus scăzut, devitalizare (dacă nu este vorba de persoane care prin meseria lor îşi protejează mâinile – chirurgi, muzicieni, pictori). Mâinile adunate împreună în formă de coif sugerează siguranţă; dar şi poziţia „coifului” comportă diverse semnificaţii: dacă poziţia „coifului” este orientată în sus, este sugerată superioritatea, încrederea în sine; orientarea în jos sugerează persoane care ascultă. Ducerea mâinii la nas, gură, urechi (chiar şi trasul de guler) are conotaţii negative (de teamă sau sugerează minciuna). Întreaga mână care sprijină capul sugerează plictiseala culminând cu aşezarea completă a capului pe masă. Sprijinirea capului cu degetul cel mare denotă o atitudine critică.

body-language-1Un studiu interesant făcut în America a arătat că, în timpul unei conferinţe sau ore de curs, persoanele care-şi ţin braţele încrucişate asimilează cu 38% mai puţină informaţie decât celelalte. De aceea se recomandă ca în unităţile de învăţământ să se introducă  scaune cu braţe. Încrucişarea braţelor şi a picioarelor trădează nevoia unei bariere protectoare, persoana percepând mediul ca fiind ostil sau insecurizant. Mai ales strângerea membrelor superioare are conotaţii negative, putând trăda dispreţul sau indiferenţa.

Chiar dacă statura înaltă prezintă un avantaj în relaţiile cu ceilalţi, în relaţiile intime ea poate incomoda. E.T. Hall a elaborat o teorie interesantă privind distanţa interpersonală. Astfel, se apreciază că respectarea distanţei condiţionează calitatea relaţiilor interumane (pentru o relaţie intimă distanţa este apreciată la 15-45 cm; relaţia personală, distanţa de 46-122 cm; relaţia socială, distanţa de 122-360 cm; relaţia publică, peste 360 cm). Orice individ simte un anume disconfort dacă un intrus îi invadează zona intimă si de aici neplăcerea atât de mare încercată de călători în mijloacele de transport supra-aglomerate.