Psihoterapia integrativa

psihoterapie integrativa

Ce este psihoterapia?

Cei mai mulţi autori conceptualizează psihoterapia ca procedură centrată pe comunicare, respectiv „întâlnirea” dintre două fiinţe umane. Etchegoyen (1977) spune că cel puţin una din persoanele angajate în această „întâlnire” specifică trebuie să fie familiarizată cu o teorie a personalităţii şi bolii mentale, care serveşte ca bază pentru tehnica de comunicare aplicată.

Ca urmare, psihoterapia este o procedură care implică folosirea cuvintelor în context inter-relaţional, bazându-se pe un sistem teoretic şi având obiectivul de a produce schimbări ale stărilor psihologice. Jasper (1998) defineşte psihoterapia ca „toate acele metode de tratament care acţionează asupra sufletului şi corpului, utilizând mijloace care se adresează sufletului. Toate necesită cooperarea pacientului. Printre aceste metode Jasper menţionează sugestia, catharsisul, exerciţiile, educaţia şi „metode care se adresează însăşi personalităţii”.

Indiferent de definiţia psihoterapiei, toate definiţiile subliniază faptul că cuvintele pot acţiona asupra corpului, respectiv că a comunica cu complicitatea pacientului este un factor major în psihoterapie (Filho, 2004).

Trasaturi comune orientarilor psihoterapeutice

Conform cu Frank (1971,2006) şase trăsături sunt comune tuturor formelor de psihoterapie:

O relaţie intensă, încărcată emoţional, de încredere, cu o persoană care oferă ajutor, şi adesea cu participarea unui grup;

Un raţionament, un mit, care include explicarea cauzelor distresului pacientului şi o metodă de ameliorare a distresului. Pentru a fi eficient, mitul psihoterapeutic trebuie să fie compatibil cu vederea culturală despre lume a pacientului şi psihoterapeutului. Ipoteza că toate bolile mentale sunt tratabile prin mijloace psihologice şi sunt produsul experienţelor de viaţă din copilărie este o ipoteză potrivită în SUA şi Europa. Dar o psihoterapie bazată pe o asemenea ipoteză nu este eficace pentru pacienţii provenind din culturi în care boala mentală este atribuită posesiei de către spirite. Deşi multe raţionamente ale psihoterapiei vestice nu invocă forţele supranaturale, ele seamănă cu miturile primitive, prin faptul că nu sunt dărâmate de insuccesele terapeutice. Ca şi miturile, ele nu pot fi subiect de dezaprobare. Frank (1971) spunea despre un psihoterapeut în formare că ar fi afirmat: „Chiar dacă pacientul nu se însănătoşeşte, totuşi ştii că faci bine ceea ce faci.” Infailibilitatea teoriei protejează stima de sine a terapeutului atunci când are un eşec terapeutic. Terapeuţii din mediul academic par mai compatibili să pună sub semnul întrebării propriile teorii comparativ cu terapeuţii din practica privată, probabil datorită faptului că identificarea de grup este cu universitatea, şi stima lor de sine depinde în primul rând de recunoaşterea academică şi de abilităţi de cercetare, şi nu atât de terapie.

Furnizarea de noi informaţii privitoare la natura şi sursa problemelor pacientului şi asupra alternativelor posibile de a le gestiona. Mare parte din aceste informaţii sunt probabil obţinute prin auto-descoperire, dar o parte provin de la psihoterapeut sau de la membrii grupului (în terapia de grup). Aceste informaţii sunt folosite de pacient ca sursă de cunoştinţe. În orice caz, informaţiile sunt în mod tipic formulate în termeni de raţionament terapeutic.

Întărirea expectanţelor pacientului că va primi ajutor, prin intermediul calităţilor personale ale terapeutului, calităţi întărite de statutul său în societate şi de cadrul în care îşi desfăşoară activitatea. Terapeuţii cu experienţă întăresc explicit expectanţele pacienţilor şi le ajustează programului terapeutic, înca de la prima întâlnire. În ciuda convingerii că eficacitatea terapiilor comportamentale depinde în primul rând de anumite tehnici specifice, psihoterapeuţii comportamentali cu experienţă recunosc că întărirea speranţelor pacientului este de asemenea importantă şi se străduie să o obţină.

Explicarea experienţelor terapeutice încununate de succes, ceea ce întăreşte şi mai mult speranţele pacientului şi îi îmbunătăţeşte competenţa interpersonală, capacitatea şi senzaţia de control.

Facilitarea exprimării emoţionale, care pare să fie o condiţie premergătoare pentru orice schimbări atitudinale şi comportamentale.

Integrarea in psihoterapie implica combinatia intre diverse metode si scoli de psihoterapie si in acelasi timp se refera la integrarea personalitatii. Miscarea integrativa in psihoterapie include patru modalitati de integrare principale: factorii comuni, eclectismul tehnic, integrarea teoretica si integrarea prin asimilare.

Factorii comuni in psihoterapie

Studiile au aratat ca toate formele de psihoterapie au in comun anumite elemente, denumite factori psihoterapeutici comuni. Acesti factori psihoterapeutici comuni determina succesul terapiei si includ de exemplu relatia psihoterapeutica, empatia, acceptarea neconditionata, etc.

Eclectismul tehnic

Eclectismul tehnic se refera la folosirea in psihoterapie a diverselor strategii care apartin unor scoli psihoterapeutice de orientare teoretica diferita, plecand de la principiul ca tratam clientul si nu problema. Eclectismul tehnic ofera psihoterapeutului o mare flexibilitatea in abordarea clientilor.

Integrarea teoretica

Integrarea teoretica este combinarea conceptelor teoretice apartinand in mod clasic la doua sau mai multe scoli de psihoterapie.

Integrarea prin asimilare

Teoria este ancorata intr-o modalitate psihoterapeutica, care incorporeaza sau asimileaza un alt model psihoterapeutic.