Psihodrama. Creativitatea clinica prin teatru

By | September 29, 2017

Prof. Simona Simionof (06.08.2012)

Lund Kommune, Norvegia

Încă de la aparitia din anii ‘ 20 a psihodramei, s-au stârnit numeroase polemici legate de aspectele metodice şi aplicaţionale ale acesteia.

Construită, în definitiv, ca un plus în metoda de dezvoltare mentală clinică, (˝cel puţin prin aplicarea psihodramei, pacienţii se pot mişca˝, dupa cum susţinea însuşi J. Moreno în ˝Journal of Group Psychoterapy, Psychodrama & Sociometry – vol 42, nr 1, 1989)˝, psihodrama a căpătat de-a lungul anilor, nu doar valenţe clinice, cât şi sociale, creaţionale şi interacţionale.

Din definiţia primară a psihodramei ni se evidenţiază clar caracterul complex al acesteia. Prin metodica  teatrală de sine stătătoare, se determină finalitatea actului clinic. Rezultatul îl constituie ajutorul dat pacientului (cu finalizare pozitivă sau nu), prin metodele tipice procesului creator şi conceptul specific actului teatral, cât şi pedagogiei teatrale ( cf. Encarta Dictionary, ed Bloomsbury, 1999, pag. 1516;  ˝ Psychodrama- a form of psichoterapy pioneered by Jacob  Moreno, in which patients are required to perform roles in dramas illustrating their own particuar problems before an audience of other patients.˝)

Mulţi dintre terapeuţii moderni susţin caracterul de sine stătător al aplicabilităţii psihodramei, dar fără a lua în seamă  evidentele relaţionări ale acesteia cu actul creativ teatral. Atât psihodrama cât şi teatrul îşi găsesc structurile determinante practic,  între aceeaşi parametri creativi.  Diferenţa o constituie finalizarea, cât şi speţa scopului. Dacă încă de la începuturi, teatrul a avut ca  rol ˝prin mijloace desfătătoare, înfăţişând oarecare însemnate, întâmplări din viaţa oamenilor, a-i învăţa moralul, a-i face a preţui virtutea şi faptele cele lăudate, a defăima rolul şi a crtitica deprinderile vrednice de râs, spre a se feri de ele˝( Gh. Asachi). In jurul anilor ’70, Augusto Boal înţelege şi identifică perfect posibilitatea socio-creativă dată de  metoda dramatică, dându-i acesteia noi valenţe: sociale, interacţionale, de dezvoltare şi apreciere inter-umană.

Scopul lui Boal nu mai este finalul dramatic, ci implicarea creativă, emoţională şi socială a spectatorului, în fapt, a individului în sine. Ca şi Moreno,  prin creativitatea teatrală Boal lansează o provocare conceptuală în psihologia individului, nediferenţiind în nici un fel actorul de spectator. Finalitatea  procesului se materializează prin aceea de a-l face pe spectator să se joace pe sine, să îşi construiască platforma creativă, păstrându-se  permanent ca panaceu, studiindu-se, evaluându-se şi mai ales acţionând împotriva propriilor refulări şi nemulţumiri. Printr-o atentă studiere a procesului clinic, remarcăm cu uşurinţă afinităţile creative dintre psihodrama şi teatru, metoda psihodramatică moreniană fiind  în consecinţă o prelungire în aspect psihologic a teatrului Boalian.

Psihodrama se constituie în fapt,  o finalitate determinată şi determinantă a  actului de concepere a unui rol sau pur şi simplu a actului creator din cadrul tehnicilor de performare artistică scenică (dublul, inversiunea de rol si oglinda sunt doar câteva dintre tehnicile specifice psihodramei, dar care se regăsesc în formă brută  atât în  pedagogia teatrală, cât şi în conceperea  propriu zisă a rolului de către actor), dar  care se pastrează în spaţiul psihodinamicii clinice.

După cum am arătat şi mai sus, încă din definiţia psihodramei ni se menţionează caracterul de grup al acesteia din punctul de vedere al aplicabilităţii, vorbindu-se de o participare activă a grupului, gravitând de altfel într-o perfectă armonie cu pacientul. Dar după cum, tot în structura de aplicabilitate a psihodramei, găsim ca fiind importantă necesitatea stabilirii unei anamneze psihice corecte a pacietului (mai bine spus, a individului implicat), ne lovim de un punct mort în determinarea reală a noţiunii de ˝grup˝ .

Ca şi în reprezentarea scenică propriu zisă, tot ceea ce este pe scenă face parte din individualitatea actului scenic. Actorii, costumele, muzica, toate aceste instrumente creative determină de fapt un tot unitar: actul teatral. Acelasi caracter structural il întâlnim şi în psihodrama: actorul principal, scena de expunere, ˝grupul˝, ˝psihodramatistul˝, toate fiind părţi constitutive în scenariul personal al pacientului.

Pentru o mai bună înţelegere a noţiunii de grup, vom face referire la teoria Patriciei Attigni, în care aceasta specifică necesitatea disocierii psihologice prin teatru,  individul, fiind atât spectator, cât şi actor. Concomitent, aceasta dă valenţe de concordanţă a expunerii sale cu  distanţarea brechtiană ca formă ajutătoare în terapia prin teatru (Patricia Attigni- `De L\Illusion Theatrale a Lèspace Therapeutique:Jeu, Transfer et Psychose. 1993, Ed Denoel, Paris.

Păstrând contextul psihologiei aplicate, putem determina ca fiind instrumente de aplicabilitate a teatrului toate celelalte forme de interacţiune scenică, ce ajută individul (panaceul) în regăsirea sa psihologică activă. ˝Grupul˝, scena, scaunul (una dintre cele mai cunoscute metode psihoteatrale), toate acestea nu au rol de sine stătător. Ele graviteaza în jurul Protagonistului şi percutează sporadic cu situaţiile în care acesta este implicat.

Dorindu-se ca instrument de măsură în stabilirea armoniei psihice a pacientului, psihodrama implică voluntar şi definit creativitatea şi spontaneitatea individului, dându-i acestuia posibilitatea de defulare somatică a întregului cumul negativ, asimilat în anamneza individuală a pacientului.

După cum Michail Chechov menţiona în cartea sa ˝Către Actori˝(Biblio.Unatc),  necesitatea spontaneităţii este imperioasă, mai ales în procesul creativ. În definitiv, Protagonistul este un actor, mai mult sau mai puţin competent, dar care este obligat prin natura situaţiei  să  performe, să creeze, să exteriorizeze şi să expună, singurul performer,  regizor şi spectator fiind el însuşi.  Acesta se joacă pe sine, se antrenează singur şi cel mai important, se lasă călăuzit de terapeutul, care deja, în acest context, capătă valenţe de ˝Profesor˝ de teatru, de regizor, de coordonator creativ. Chiar dacă în terminologia psihodramatică, profesorul sau îndrumătorul de scenă este denumit       “psihodramatistul˝ sau ˝directorul˝, rolul avut în scenă, în aplicabilitatea metodei dramatice, via psihologie aplicată, este identic cu acela al profesorului de teatru în pedagogia teatrala (ca şi psihodramatistul, profesorul de teatru are acelaşi scop: îndrumarea, corectarea şi amplificarea creativităţii elevului).

În psihoterapia prin teatru, Patricia Attigni recomanda profesorului sa aibă permanent în vedere păstrarea protagonistului în realitatea fizică imediată, fără a-l lăsa pe acesta să transceadă în empatizarea completă cu rolul, cu Sinele sau, tocmai pentru a avea o mai bună înţelegere psihică  si factică a necesităţilor sale structurale şi personale (Patricia Attigni – De Lìllusion Theatrale a lèspace Therapeutique. Jeu, Transfer et Psychose 1993,Ed Denoel, Paris).

Deasemenea, este vital ca în  arealul psihodramatic, la fel ca şi în pedagogia dramatică, profesorul să aibă un rol activ, clar, influent în desfăşurarea actului creativ .

Aflate într-o perfectă sintonie, scenariul, instrumentele (definite mai sus), protagonistul şi însăşi puterea lui creativă, dau în final caracterul dramatic al psihodramei, partea clinică fiind în acest caz doar o ajustare firească de aplicabilitate a noţiunii teatrale pe un segment de dezvoltare intra sau inter-personal.

Creativitatea psihodramatică se dezvoltă bivalent, atât într-un cadru intra-psihic cât şi extra- psihic. Asemenea  actorului profesionist, protagonistul îşi caută resursele în sine, se lasă implicat într-un amplu proces de introspecţie, de auto-evaluare si auto-determinare,  ca la finalul creativităţii introspective, să îşi caute realele resurse ce îl pot ajuta să îşi exprime şi identifice  rezultatele auto-observării, transferându-le în plan real, extrovert.

Prin abilitatea psihică a individului, de coordonare şi amplificare a creativităţii, de coordonare creativ-senzorială, în spaţiu şi timp, în plan intro sau extro, se poate aprecia măsura reuşitei metodei psihodramatice, ca parte integrantă în terapia prin arte, sau pur şi simplu ca metodă de teatru, cu finalizare şi scop diferit de structura teatrală clasică.