Dragostea si atasamentul

dragoste

Cu peste 100 de ani în urmă Freud spunea că dragostea îşi are originea în copilărie, în experienţele noastre timpurii. Freud susţinea că legătura copilului cu mama este cea mai de durată relaţie, precum şi prototipul tuturor celorlalte relaţii de dragoste pe parcursul vieţii.

Chiar şi în zilele noastre însă, ideea că experienţele noastre din copilărie ne afectează viaţa ca şi adulţi este destul de surprinzătoare.

Experienţele din copilărie ne modelează nu numai comportamentul, ci şi credinţele şi expectanţele.

Conform cu Mary Main, la adult se întâlnesc trei tipuri de ataşament:

Atasament sigur- coerent: persoane care valorizează relaţia cu proprii părinţi şi îşi descriu proprii părinţi ca fiind amuzanţi, buni, calzi, şi aşa mai departe.

Atasament nesigur- negativ: persoane care vorbesc incoerent despre propria copilărie, în sensul că au dificultăţi în a descrie relaţia cu proprii părinţi, nu-şi pot aminti multe lucruri din copilărie. Sunt persoane care minimalizează importanţa primelor relaţii. Au de asemenea tendinţa de a-şi idealiza părinţii: au fost cei mai buni, nu ar fi putut face nimic mai bine decât au făcut.

Atasament nesigur-preocupat: persoane preocupate de chestiuni privitoare la relaţii, care relatează despre relaţia cu părinţii de parcă fiecare nesiguranţă, fiecare chestiune nerezolvată din copilărie ar fi încă în actualitate, se ambalează pe măsură ce vorbesc.

Întrebarea nu este aceea dacă comportamentul de ataşament din copilărie prezice comportamentul de ataşament din perioada de adult, ci dacă încrederea copilului în prima relaţie formează credinţele şi expectanţele care vor ghida relaţiile persoanei de mai târziu.

Waters şi Crowell au publicat două studii care sprijină ideea că experienţele timpurii pot influenţa relaţiile din perioada de adult. 85% din copiii cu ataşament nesigur dezvoltă un ataşament de tip sigur în perioada de adult.

Persoanele cu ataşament sigur-coerent in copilarie tind să aibă un ataşament sigur-coerent şi faţă de partenerii romantici, având capacitatea de a folosi partenerul ca bază sigură, pentru a cere ajutorul şi sprijinul în probleme dificile. De asemenea au o mai mare capacitate de a recunoaşte atunci când partenerul cere ajutor şi de a vedea şi oferi ceea ce este nevoie. Persoanele cu ataşament nesigur (de ambele tipuri) sunt mai puţin eficace în folosirea partenerului ca bază sigură, nu văd ce este nevoie, sau cred că dacă oferă ajutor atunci aceasta înseamnă să admită că sunt vinovaţi, sau sunt atât de preocupaţi de propriile probleme încât nu-şi pot da seama ce are nevoie partenerul.